IL RACCONTO / LA ROSA, LA GESIRA E LU QUINTINU – Una storia d’amore d’altri tempi

| 14 Febbraio 2021 | 0 Comments

di Vincenzo Mariano______

Nc’era na fiata lu Quintinu e la Gesira. To beddri frusculieddri!

Quannu lu Quintinu edde, pi la prima fiata, la Gesira, sta scia a lu cinema cu l’amici e la Gesira sta passeggià cu n’amica alla strata ti la stazione.
La uardau e si ntese na botta a m’piettu e na specie ti gnommaru a n’canna ca ni sta facìa pirdire lu respiru. Gnuttìu sotta sforzu e trasiu a lu cinema.
Si ssittau e propriu quannu Amedeo Nazzari si sta mbrazzà cu Yvonne Sanson, si azzau ti scattu e bissiu a dddra fore.
Ti lu cinema alla stazione e di la stazione a lu munimentu, ma ti la Gesira e di l’amica, mancu l’ombra.  Mortificatu, si ni sta turnà a lu cinema, quannu, a na utata t’uecchi, li edde ti fronte a lu barra ti la Marina Cappieddru.

Lu pàrpitu ti lu core era tantu forte ca lu rumore si putia sintire puru ti fore. Fece tre quattru suspiri a n’chinu, si mese li manu a m’posciu e si avvicinò cu l’aria e la caminata ti malandrinu.
Si mpuggiau a nn’arriru ti gnagnara a quattru cinque metri, si ndumau na sicaretta e si mise a guardarle sperando che si girassero.
Topu nu picchi, li sguardi s’incrociarono.
Menu male ca stia mpuggiatu all’arriru, sinò ia scuppatu a n’terra comu nu lepre topu lu sparu ti nu cacciatore nfame.

Tutte toi, la Gesira e l’amica, eranu ti na bellezza unica. L’amica rispose allo sguardo ti lu Quintinu, con un sorriso bianchissimo, mentre la Gesira cu na mmossa ti la capu, comu cu si sposta li capiddri a retu, cu li musi strinti, volse lo sguardo altrove.
Pi lu Quintinu era andata abbastanza bene:
lu Quintinu era nnamuratu!

Oramai pinsà sempre e sulamente a eddra. Quannu si azzà, quannu mangià, quannu si curcà e, puru, quannu, cu la mannara, quatrà li uccetti pi la casa ca si sta facìa pi iddru e, sicuru, pi la Gesira sua.

Rriati a stu puntu, tuttu quiddru ca facìa, lu facìa cu la Gesira a mente.
Tutte li fiate ca ia bissire, scia intra a lu sciardinu, ccugghia na rosa, ni llià tutte li spine cu la forbice ti putare, si la scunnia sotta lu giaccu e scia a la strata ti la Gesira.
Mai ebbe occasione cu la troa sula, cu ni rricala la rosa, cu manifesta lu sua amore e cu ni parla ti li sua ntenzioni. Però, la itia e, pi iddru, era tantu!

La Gesira che aveva notato la presenza costante ti lu Quintinu, era convinta che tutte le attenzioni fossero per la sua amica e puru eddra si sintia fiacca.
Na specie ti cilusia.
Puru la Gesira era nnamurata!
Lu Quintinu sta ccugghia n’aura rosa  e la mamma, cu li manu a cintu, ritennu ni cantà: “figghiu, li tonne a do ti ritucèra…”
Lui faceva na smorfia, si mintia la rosa sotta lu giaccu  e scia a messa cu troa la Gesira.
“Eh, figghiu mia, lu nnamuratu si canosce all’uecchiu…” chiuse la mamma. “e lu muertu ti fame a lu stinnicchiu”, tagghiau a n’quartu lu Quintinu.

La messa ti la tumenica matina, pi lu Quintinu era ddintata nu dovere e, allu stessu motu, nu piacere. La stessa messa ti la Gesira e di l’amica sua.
Tuttu ntulittatu, cu la camisa janca cu tutti li buttuni ppuntati a li puzzi e a n’canna, cu lu curpettu e li causi nuei ti sirsa, si mintìa, nu quartu t’ora prima, sobbra la porta rande ti la chiesa rande e spittà cu trasinu tutti.
A mienzu a tutti, la sua Gesira. Capiddri rizzi, morettina, cu na caminata ca mintia a mostra tutti li sua biddrizzi che attirava gli sguardi ammirati di tutti li fedeli e l’uecchi ca parianu pittiati ti na certa Margaret Keane.
Na matonna cu li capiddri rizzi, cu gnancosia a lu giustu sua postu e l’uecchi cchiù randi ti to cirase.
Lu Quintinu era nnamuratu!
Ampena l’arciprete ticia: “Ite missa est”, lu Quintinu issia e si piazzà sobbra la porta, cu la manu sobbra lu giaccu a do tinia la rosa, cu spetta la Gesira sua.
Topu tante tumeniche, truau lu curaggiu cu si bicina.
La Gesira tese nu strappu a lu razzu ti l’amica e si ni scappau.
Lu Quintinu spiecau lu sua amore e li sua buone intenzioni all’amica e eddra ni comunicau lu pinsieri ti la Gesira.
La Gesira era nn’amurata.

Fuei ti innardia. Lu Quintinu sta cchiancà e di sobbra la lliama edde l’amica ti la Gesira ca, cu la bicicretta, sta fucia a mmeru a iddru. Lu jentu ni azzà li stiani, ma iddru già sta nzartà li scaluni a trete a trete.
Scese, nfannisciannu, ti la lliama e si truara sobbra a lu cancellu.
Iddru si spittà na bella mbasciata ti la Gesira e, invece…
A casa ti la Gesira ia successu nu grave luttu.

Subitu, fuciu a casa, si mese lu custume e sta scia a casa ti la Gesira quannu si rricurdau cu pigghia la  rosa. Pi la pressa, si la mese sotta lu giaccu cu tutte li spine e rriau a casa ti la Gesira.

Lu sire ti la Gesira era ti parecchiu tiempu ca stia jaticatu intra lu liettu cu nu male ca no dia scampu e, puirieddru, finalmente, ia truatu rigettu.
La Gesira stia, chiangennu, ti coste a lu baiuru cu na manu a la fronte e l’aura sobbra a queddre ti lu genitore e… puru iddru si commoviu.
Cu la rosa a m’piettu, spittau cu resta sula e si bicinau.
Ni zziccau la manu e… “condoglianze, beddra mia. Quantu mi sta dispiace” e si la mbrazzau.
Visu a visu, la strense tantu forte ca na spina ti la rosa, ca ia rrumasta sotta lu giaccu, ni trasiu intra li carni e nu filu ti sangu ni sculau sobbra a la camisa janca e la colorau ti russu.
Itennu lu sangu, d’istintu, la Gesira apriu lu giaccu e bedde la rosa. La pigghiau, la asau, la mpuggiau ti coste a lu crucifissu ca sirsa tinia strintu a manu e poi turnau a lu Quintinu.
Ni zzaccau la facce cu tutte toi li manu e ni asau lu musu.
Tutte li steddre ti lu firmamentu trasèra intra a l’uecchi e intra la capu ti lu Quintinu che, zzumpannu comu a nu vagnone, si ni turnau a casa cu nu priesciu ca no ia mai ntisu. La Gesira l’ia asatu su lu musu.
Comu putia fare cu ni resta sobbra, pi sempre, ddra ndore e ddra sapore?

Tutte li sere, oramai, li passà sotta la finescia sua e passata la quinnicina, la Gesira, istuta a niuru, ncignanu a bissìre sobbra la porta. Scusu scusu, si tinianu manu cu manu finu a quannu la mamma ti la Gesira no dicia: “Gesira, trasi ca ghè tardu”. E la Gesira, ni lassà la manu e trasia.
Eranu zzita e zzitu “sobbra la porta”.

A li sei misi passati ti luttu strittu, rriara lu vestitu jancu, lu scollinu grigiu e li nieddri ti oru.
Rriau la pasta al forno, la carne a pignatu, lu rosoliu ti cinque culuri, li taraddri, li pastaburre e la pasta ti mandorla. Rriara, puru, li lacrime ti li parienti cu tanti brindisi e la Gesira cu lu Quintinu eranu maritu e mugghere.

Ogni dumenica matina scianu a messa ti paru, ma iddru no purtà cchiui la rosa scusa sotta lu giaccu, s’ia crisciutu nu bellu mustazzu e la rosa si la tinia sottarazzu.

 

______

CREDITS: nella foto di copertina, Jan Vermeer, “Donna che legge una lettera”, olio su tela, 1657,  Dresda, Gemäldegalerie. ______

 

Vincenzo Mariano, 72 anni, di Copertino, appassionato di teatro, musica e “come se non bastasse, ho coltivato, educatamente, tutti i vizi possibili”.

Ha cominciato a scrivere in vernacolo nel 1975 e ha diretto i giornali satirici  “La Macennula”, “Lu Ncannulaturu”, “La Cumeta”.

Nei suoi racconti, “un invito a non cercare lontano e con affanno, la felicità. Perché riflettendo bene, potremmo accorgerci che la teniamo vicinissima e, magari, dentro noi stessi”.

Lo ringraziamo per aver accettato l’invito di leccecronaca.it a regalare ai nostri amici e lettori un  suo racconto per la ricorrenza odierna.

 

Category: Costume e società, Cultura

About the Author ()

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato. I campi obbligatori sono contrassegnati *

Connect with Facebook

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.